Alin blog recreativ

Cel care nu e nicăieri acasă
Se plimbă şi lumea îl lasă
În cercuri tot mai mici măcar
Să soarbă dintr-al clipei nestatornic hotar
Nebănuitul, nemaivăzutul nectar
Cu care să zugrăvească viitorul în culori vii, pastelate
Că să mai creadă în oameni adevăraţi, în cetate …

A face dragoste în tăcere,
A gusta puţină plăcere, puţină durere,
A accepta schimbarea ce nu lasă nicio urmă,
A te dărui clipei ce viaţa o curmă …

   Expresia nemijlocită a unui eveniment filtrată prin prisma deformatoare a trecutului, a idiosincraziilor personale – doar un trecut prelungit, doar o exprimare de sine statică, complet nerodnică – aici şi acum e mereu altfel, a accepta asta înseamnă a te elibera de toate investiţiile făcute de-a lungul vremii, de toate înclinaţiile ce n-au un fundament solid în clipa prezentă .

O fată bizară
Învăluită în fumul de ţigară
Priveşte dusă pe gânduri
Ale vieţii rânduri –
Iubiri mai vechi, păcate,
Toate-s trecute, uitate
Şi clipa dulce-amăruie de-acum
E goală de toate, doar plină de scrum …

   Atât de des enorme resurse sunt irosite în mod absolut aberant, cu o gratuitate a gestului şi o proastă întrebuinţare încât ai impresia că veşnicia subîntinde fiecare clipă şi la nevoie ai mai avea încă tot pe atât şi chiar mai mult … o simplă potrivire, ceva aproape tehnic ar rezolva toate problemele, nu de lipsă, de penurie avem a ne teme cât de irosirea în mediocritate, în micime, în iluzoriu şi in cele din urmă în bătaie de joc .

   Valoarea inestimabilă a unei fiinţe vii avute pentru mult timp şi în mod desăvârşit … totul pare prea cotidian, prea obişnuit şi cu toate acestea acel sentiment al posesiei absolute, dar nu subjugante sau limitative nu se poate compara cu nimic altceva – păcat că uităm prea adesea de comorile noastre – ni se pare banal şi firesc să le avem – asta până în clipa fatală a pierderii lor, clipă ce oricum va surveni cândva …

   Un joc fără sfârşit într-o gamă minoră, epuizarea tuturor energiilor pentru a nu obţine decât o satisfacţie mai mult virtuală – nu mai mult decât o clipă în care poţi spune că ai învins, că ai reuşit şi apoi tot efortul sisific luat de la capăt – învăţarea de minte e un proces tare anevoios – poate lua şi eoni întregi până să fie realizată .

   Sa tot iubesti cat lumea se-nvarte, sa te tot distrezi – zilele ce vin nu conteaza, clipa de aur acum straluceste mai tare ca orice, tu si cu mine pana la cer vom zbura si orice lege de-a lumii vom sfida ! Totul e prea frumos ca sa fie adevarat, numai e nicio linie de demarcatie intre normalitate si pacat si cand toate se-amesteca intr-un vartej nebun, dulce, ametitor, cand sufletul e deopotriva plin si gol iti vine sa urli pana la cer – nimic mai mult, asta-i tot ce cer – acum si-ntotdeauna, tu si cu  mine sa fim una !!! Usurel – vinul curge in valuri de spuma, betia din urma in ochii ce stralucesc se afla si tu esti a sufletului meu innebunit maiastra harpa !

   Pana unde sa te implici fara a cadea in derizoriu, in jocul facil si amagitor al aparentelor ce se substituie reciproc intr-un dans fara sfarsit ? Acea modelare a lumii ideala, definitiva, estetica, eficienta la superlativ nu este decat o dureroasa utopie si atunci stiind ce se alege pana la urma de orice efort, de orice abnegatie, de orice cheltuire de sine – cat mai esti dispus sa risipesti din cuantumul clipelor ce ti s-au dat ? O pierdere oricum pandeste – fie aici, fie acolo si astfel orice implicare e un joc gratuit, cu sau fara recompensa .

   Intotdeauna mi-au placut chestiile cu trestii, dar astazi parca mai mult ca niciodata – intr-un cuvant – mirificitate ! De ce nu e in fiecare zi asa ? Ee, de ce nu e … d-aia-sa ! Ce !? Prea mult bine strica, nu-i asa ? Oooh – daca as putea prelungi o clipa la infinit, daca as putea capta tiparul unei zile perfecte, daca as avea soarta in maini si as modela-o cum vreau eu ! Vreau acum asa !!!