Alin blog recreativ

   În aşteptarea filmului mi-am zis să fac un efort şi să citesc şi cel de-al doilea volum al seriei Amurg şi anume Lună Nouă, deşi primul m-a dezamăgit crunt – mare greşeală ! Bella e mai tembelă ca oricând şi tembelismul ei pare să se accentueze de la o pagină la alta a cărţii – nu e o persoană îndrăgostită, generoasă, responsabilă, cu spirit de sacrificiu, deşi ar putea părea aşa uneori, ci dimpotrivă – o adolescentă emo extrem de tâmpită, de un egoism feroce care are nevoie că lumea să se centreze în jurul ei (da, în pofida aparenţelor şi a gândurilor manifeste) şi să o susţină – altfel nu mai este bună de nimic, iar mult trâmbiţata ei dragoste nu e decât un drog fantasmatic care îi acordă un sens vieţii ei amărâte – ea nu poate iubi pe cineva normal şi înzestrat cu omenie, ci doar o perfecţiune rece şi derealizata – o imagine pe dos a propriei fiinţe insignifiante – dacă Edward n-ar fi decât un om şi-ar pierde brusc tot farmecul, iar ea nu l-ar mai iubi deloc .

   Şi Edward la rândul lui e destul de emo – un vampir care în aproape o sută de ani nu a iubit pe nimeni (vai ce sexy!) – ce prostie, ce stupiditate imensă, ceva inconceptibil practic, dar este caracterizat aşa tocmai pentru ca iubirea lui pentru Bella să aibă mai multă valoare (??) – o adolescentă ştearsă şi anodină primeşte iubirea unică a unui vampir desăvârşit şi inocent ! Că mii de adolescente din întreaga lume s-au identificat cu Bella sau au îndrăgit-o pătimaş (asta ca să nu vorbesc de eventualele suspine generate de Edward cel atât de tandru şi bun) nu spune de fapt decât un singur lucru – acesta este trendul actual al tinerei generaţii în formare – dulcegării ieftine, egotism preţios şi fantasme care te îndepărtează de viaţa adevărată .

   În mod normal nu ai ce să îndrăgeşti la Bella cu excepţia unei porţiuni din roman în care aceasta se umanizează puţin prin apropierea de Jake ataşându-se din ce în ce mai mult de acesta şi descoperind astfel o bucurie caldă şi vie, dar această normalizare a personalităţii ei nu durează îndeajuns pentru a-i schimba felul de a fi, pentru a o face o persoană care se comportă firesc, care e în stare să dăruiască dragoste, nu să se agaţe cu disperare de ea pentru a nu cădea în propriul abis interior .

   Ar mai fi multe de spus, dar nu mai am chef, aştept să văd şi filmul (şi când mă gândesc că nici pe primul nu l-aş fi vizionat dacă nu era coloana sonoră a celor de la Paramore) ca să fie tacâmul complet şi sper să nu fiu într-atât de masochist încât să citesc şi următorul volum al seriei – Eclipsa .

   Atlasul secret – un roman fantasy de Michael A. Stackpole – primul din trilogia Vârsta Descoperirilor, roman care te introduce într-o lume cu-n parfum de demult, dar şi cu multe trăsături ce amintesc de propria noastră anticihitate (se văd transpuneri pe ici, pe colo, mai mult sau mai puţin transparente) totul având un aer aparte, deosebit cumva de celelalte genuri fantasy (puţin prea eliptic pe alocuri, dar perfect lizibil); când o nouă vârstă a încercărilor se prefigurează şi urmează a se abate peste lume, când monştri necunoscuţi îşi fac apariţia devorând totul în cale trebuie ascultate legendele, iar cei ce sunt doar oameni trebuie să înveţe să devină sau să redevină zei cu toată responsabilitatea ce rezultă de aici (moartea lui Nirati mi s-a părut totuşi prea crudă şi absurdă – a lăsat un fel de dâră întunecată pe finalul romanului) .

   Poate un spirit să schimbe polaritatea unei fiinţe umane într-un mod jucăuş ducând-o de pe un drum al ratării, dintr-o fundătură existenţială pe o cale liberă, senină, împlinită ? De la meditaţie la lumesc şi la iubire pentru eroul povestirii şi invers pentru cel ce pare a fi unul din cele mai greţoase exemplare umane – de fapt nu aparenţa contează, ci fondul genuin, adânc – a nu te minţi pe sine e primul pas către eliberare şi fericire, iar Lucius Shepard o spune farte bine în povestirea Noaptea lui Bhairab Alb .

   O povestire de Lucius Shepard despre un jaguar negru care se preface într-o femeie senzuală şi deosebit de frumoasă, despre cotidianul unei vieţi care înseamnă moarte şi despre o altă viaţă, misterioasă, văzută şi ea ca o trecere prin moarte, către o altă lume – vânătorul trebuie să ia o decizie, să-şi abandoneze temerile, să se hotărască dacă vrea să trăiască cu adevărat şi să-şi adune curajul pentru a urma jaguarul-femeie prin poarta dechisă către cealaltă lume – reflexia lunii în ape e doar pragul ce desparte ce le două lumi – una banală, anostă, lipsită de putere şi mister, iar cealalata deţinând puterile străvechi ale zeilor, necunoscută, înfiorătoare în sensul bun al cuvântului .

   Un roman de suspans de A.J. Hartley despre credinţă şi îndoială, despre fanatism şi sacrificiu de sine, despre adevăr şi teama de acesta – cartea se citeşte rapid şi dincolo de intrigă se află un substrat psihologic ce denotă experienţă de viaţă şi multă căldură umană .

   O carte excepţională de Suzanne Collins unde prin prisma deformată a cruzimii şi a instinctului de supravieţuire împins la extrem poţi zări cum palpită – vie, puternică, emoţionantă cea mai profundă umanitate . Nişte arene romane aflate în sălbăticie şi un grup de adolescenţi care trebuie să se lupte până la moarte, până când va rămâne un singur învingător – dar această regulă va fi schimbată de eroii romanului – Peeta şi Katniss, însă victoria lor nu reprezintă decât începutul unei aventuri care va continua în celelalte volume ale seriei . E o carte care se citeşte cap-coadă cu sufletul la gură, cu un ritm alert, tensionant, antrenant şi care mai presus de toate te face să participi într-un procent de 100% la ceea ce se întâmplă în arenă, la viaţa personajelor care par extrem de vii, ieşind cumva din paginile cărţii într-un fel de realitate paralelă – ficţională şi semnificativă totodată .

   De multe ori ajungi să citeşti rândurile cărţii cu lacrimi în ochi de emoţie, de furie, de frustrare, de milă şi de o grămadă de alte trăiri pe care autoarea acestui roman extraordinar ştie să le suscite în sufletul cititorului cu o deosebită măiestrie, cu o artă a scriiturii de nota 10 – practic Katniss pare atât de vie, de reală încât de multe ori simţi impulsul nebunesc de a participa alături de ea la tot ce i se întâmplă, de a o ajuta cumva, de a o susţine, de a o iubi . Fără a avea calităţi excepţionale – Katniss – eroina principală a romanului te face să o îndrăgeşti din prima clipă, ea fiind în primul rând o supravieţuitoare, însă una cu pronunţate trăsături umane, lăsând totuşi deschisă în finalul primului volum întrebarea dacă pentru a supravieţui cu orice preţ poţi ajunge până acolo încât să mimezi dragostea cea mai sinceră şi autentică – probabil că această întrebare îsi va afla răspunsul în volumele următoare ale seriei, volume pe care ard de nerăbdare să le citesc .

   Jocurile Foamei – o carte pe care n-o poţi lăsa din mână până n-o termini, o carte care te face să trăieşti aşa cum puţine carţi ştiu şi o pot face .

   Un roman de Debra Finerman ce reînvie atmosfera de secol XIX parizian şi care te aduce în preajma lumii artistice centrate în jurul figurii lui Edouard Manet – unul dintre personajele principale ale romanului şi a cărui iubire pentru modelul său preferat – Victorine constituie firul roşu al întregii povestiri presărate cu triunghiuri amoroase, intrigi de palat, opulenţă şi nu în ultimul rând cu aroma artei moderne, deschizătoare de noi orizonturi estetice .

   După ce prin primăvară am văzut filmul şi am fost relativ dezamăgit după cum am şi scris pe blog la vremea respectivă, am crezut că lecturând cartea îmi voi schimba părerea – nimic mai fals – e o carte scrisă pentru adolescente emo (de fapt datorită acestui target care este unul intenţionat cartea se bucură de un aşa succes) care nu s-au îndrăgostit niciodată şi care îl aşteaptă încă pe Făt-Frumos – practic toate şabloanele posibile sunt prezente aici – totul e atât de dulceag încât te ia leşinul – e o melasă care practic încleiază povestirea care în sine nu e rea după cum nici scriitura nu e – aş spune că e chiar savuroasă pe alocuri, dar când vezi atâtea tipare înşirate unul după altul, atâta previzibilitate te apucă pur si simplu lehamitea . Când am văzut filmul am zis că e păcat de coloana sonoră asigurată de Paramore, citind cartea zic că e păcat de idee – putea fi exploatată altfel, fără patetisme dintr-astea ieftine – autoarea are în mod cert potenţial . Nu mă pronunţ asupra celorlalte volume, dar nici nu cred că le voi citi – după aşa un început “mirobolant” nu am nicio aşteptare pozitivă în ceea ce le priveşte .

   Aş spune la final că primul volum este ca o promisiune neonorată – tot aştepţi întorcându-i paginile ca totul să ia o turnură mai serioasă, ca sentimentele să devină profunde, veridice, autentice, ca să existe o palpitaţie reală, o dramă cel puţin şi ajungi în cele din urmă la final cu un gust amar în cerul gurii, cu atât mai amar cu cât pe alocuri lectura chiar este plăcută şi intriga devine pentru puţin timp captivantă .

   Ce ar fi de spus despre o lectură atât de dragă încât am tot repetat-o de-a lungul vremii descoperind în volumele astea o plăcere şi o emoţie atât de vie încât puţine cărţi au mai putut să se ridice de-a lungul timpului la un asemenea standard ? Nu intenţionez să comentez nimic aici, mă gândesc doar la cât de vie mi se părea Olguţa pe atunci – o fată care părea să iasă din paginile cărţii prin vivacitatea şi personalitatea ei uimitoare şi cum am plâns atunci când s-a sinucis în finalul cărţii – o lume s-a sfârşit atunci, un vis dulce al unei adolescenţe ce mai credea în oameni, în frumuseţe şi minuni – de puţine personaje de roman mi-a părut atât de rău când mureau în paginile diverselor istorisiri ca de Olguţa – nu murea un personaj, murea o persoană vie … A trecut aşa de mult timp de atunci – au murit şi în mine multe lucruri în mod iremediabil odată cu vârsta şi nu pot să nu mă întreb – nu era mai buna inocenţa şi candoarea de-atunci, nu era mai bună acea emoţionare profundă în faţa unei poveşti imaginare, dar spusă cu atâta har decât realismul crud şi blazat de azi ? 

   Postumană, postmodernă şi antimodernă deopotrivă, tematizand o "ţăcăneală" ce-şi are izvorul în paranoia şi schizoidia societăţii moderne – Babylon Babies – cartea lui Maurice Dantec se vrea o evocare fractalică a tuturor posibilităţilor de depăşire ale unei umanităţi ce s-a învechit, ce s-a uzat atât sub raport tehnic cât şi sub raport moral, ale unei umanităţi pe care de a-şi genera în mod paradoxal succesiunea ce o va devora în cele din urmă .

   Filmul făcut după carte – Babylon A.D. – care-l are pe Vin Diesel într-unul din rolurile principale, nu face decât să preia o singură idee din carte şi să brodeze puţin în umbra ei – foarte departe de tematica şi complexitatea cărţii . Sunt pagini în carte de intrigă pură, de acţiune bine structurată, alerte şi pline de adrenalină şi mult mai multe în care povestea se disipează până la dispariţie sufocată de punerea în lumină a diferitelor teorii moderne şi postmoderne despre Univers, ADN, genetică, clonare, cuante, interfaţa om-maşină, neurotransmiţători, şamanism, halucinogene şi multe altele ce se împletesc într-un dans nebunesc cu neputinţă de descifrat de la un punct încolo, dar asimilabil ca o impresie de ansamblu – aceea a micimii şi totalei neimportanţe a ceea ce reprezintă o viaţă de om  "clasică " . O carte de citit şi de meditat, mai ales dacă ai asigurat şi un temei teoretic consistent în prealabil .