Alin blog recreativ

   Prima dată totul părea luminos şi îndreptându-se în direcţia care trebuie fără niciun efort din partea mea (totul era mult prea uşor chiar m-am gândit eu atunci, dar nu pentru multă vreme căci aveam altele de făcut), iar apoi străvechiul tipar a părut să-şi facă apariţia din nou bulversând totul în cale – n-a fost decât o versiune redusă a lui până la urmă, iar lucrurile au părut să reintre în normal şi bucuria să revină de unde fusese alungată pentru ca la drum de seară să se arate că nu m-am înşelat niciodată până acum în privinţa asta – vechiul tipar a găsit forme noi de manifestare – întotdeauna trebuie plătit un preţ – chiar şi pentru cea mai măruntă bucurie, iar cu cât această e mai mare cu atât creşte şi preţul de plătit – uneori până într-acolo încât pare a o anula complet , Of – m-am saurat – de ani şi ani, de mult prea mulţi ani acelaşi tipar cu variaţiile de rigoare – ce lipsă de imaginaţie şi pe autorul tembel ce scrise paginile Cărţii Destinului … 

   Ciudat – nu credeam că mai mă pot bucura şi aşa, că mai pot vibra la nişte chestii pe care le credeam depăşite demult … viaţa îţi rezervă multe surprize şi dă dovadă de o ironie pe care acum, doar acum o pot caracteriza ca fiind sublimă .

   O bucurie mult prea tardivă, obosită, beteagă, bolnavă şi când mă gândesc câţi ani la rând am visat la aşa ceva … acest prea târziu mă amărăşte de tot – nu mai am timp să mă bucur de tot ceea ce mi se oferă acum în dar şi tensiunea dorinţei întinsă pe o perioadă atât de îndelungată m-a ostenit şi blazat peste măsură – de ce tocmai acum, de ce nu atunci când trebuia, cu mult timp în urmă, când totul era viu şi proaspăt, când flacăra ardea până la cer  ? Din cauza sorţii care este un monstru pervers şi aberant ? Totuşi, în pofida a tot şi a toate – mă bucur pur şi simplu !

   Se întrevede o oarecare uşurare pasageră, mi-ar plăcea să cred că va deveni definitivă, dar încă nu mă bucur cu adevărat – abia zilele următoare vor putea valida sau infirma această uşurare şi abia atunci mă voi bucura cu adevărat, nu de alta, dar ştiu gustul bucuriei înecată în amar în mod prematur .

   De ce să anticipizezi dezastrul, declinul, prăbuşirea – nu le vei putea împiedica nicicum, doar le trăieşti anticipat, doar le aduci mai repede în prezent … atât cât încă mai există viaţă şi bucurie să exultăm, să dansăm ca nebunii şi să golim paharul până la fund ! Pentru cel care a scris povestea – vino şi tu aici să vezi cum este !

   A nu mai şti cum să primeşti bucuria, a nu mai şti să trăieşti – extazul nu e ceva extraordinar, ceva mistic şi îndepărtat – e ceva atât de accesibil, de apropiat încât te apucă frica – frica că poţi fi fericit cu adevărat !

   Semnificaţia unei sărbători e foarte simplă, ţine de cotidian şi nu de rit şi amintire – bucurie pură şi simplă, obişnuinţă, reiterare delicioasă şi îndelung aşteptată, niţică căldură omenească şi cam atât – e bine oricum !

   Cum ai putea să pierzi ceva ce a fost atât de al tău, care te-a definit şi constituit în profunzime, care semnifica viaţa la superlativ ? Cum e cu putinţă pierderea în general şi cea esenţială în special ? Dincolo de timp şi de ceea ce ia cu sine rămâne mai mult decât o urmă – un indiciu fulgurant al căii de urmat către tărâmul unde tot ceea ce a fost pierdut se păstrează şi vieţuieşte etern . De fapt pierderea pierderii înseamnă regăsire şi nu printr-un artificiu logic facil, ci prin acea abandonare specială dătătoare de viaţă şi de bucurie .

   O bucurie atât de fugitivă încât atunci când crezi că ai sesizat-o doar şi nicidecum prins-o ea este deja departe, însăşi amintirea ei începând să pălească … trăind altundeva, un reflex pătrunde până în cotidianul imund şi anost, colorându-i pentru o clipă ţesătura obosită, indicând o cale şi un tărâm unde a fi este de ajuns, fiinţările toate sunt prinse într-un dans cosmic consonant dăruindu-şi reciproc Fiinţa .

   O bucurie esenţială ce nu se oferă decât în clipa în care renunţarea este desăvârşită – cum ar putea altfel umple un suflet atât de plin de meschinăria cotidianului, de apăsarea sa ?