Limite şi funcţii existenţiale

   Orice limitare are un sens atât timp cât se aşază firesc în continuarea unei funcţii existenţiale care se defineşte tocmai prin acesta limită – a o depăşi nu duce la nicio excelenţă, la nicio libertate, ci numai la pierderea conţinutului existenţial definit de acea funcţie existenţială şi susţinut de acea limită; sigur, sunt şi limitări conjuncturale, nefaste, limitări care nu definesc o funcţie existenţială, ci dimpotrivă – o împiedică să se manifeste, îi schimbă formula de bază şi alterează astfel tot conţinutul existenţial .

Închiderea care se închide

   Închiderea care se închide cu fiece clipă ce trece antrenând fiinţa într-un abis minimal, punctiform, la limita conceptibilitatii, dar nu şi a trăirii efective – o splendoare pură, o lumină păleşte tot mai mult, îşi pierde culorile şi devine mai întâi o ceaţă şi apoi un întuneric de nepătruns, iar în cele din urmă Lethe şterge orice urmă a ceea ce a fost cândva, a tot ceea ce e autentic, vibrant, genuin şi chipul cel fals, hidos, de nerecunoscut se impune ca singurul real, drept adevărata identitate de sine – minciuna ajunge desăvârşită, iar chinul de neimaginat .

Datul existential 2

   Fiinţialitatea umană în finitudinea ei irevocabilă e dată odată cu o lume – lumea aferentă oricărei fiinţe umane, lumea ce face ca un om să fie om – închisoare teribilă şi nevăzută, datul existenţial dincolo de care nu poate fi gândită nicio liberatate deoarece acea libertate înseamnă renunţare la sine, anihilare de sine, sfârşit a tot ceea ce este dat în mod existenţial şi finit – începutul a toate câte sunt e undeva dincoace de ceea ce poate fi sesizat, conceput, reprezentat – eşti om înainte de a fi om şi devii astfel doar odată cu lumea ta – cu lumea sortită dintru început locuirii tale .

O lume ficţională

   O lume ficţională delicată şi suavă care nu se situează într-un tărâm al nimănui, ci în prelungirea lumii reale, dar nu ca şi cum i-ar fi posterioară, ci dispunând de o anterioaritate ce îi conferă statutul unui fundament sui-generis, mai mult – dispunând de mai multă realitate la nivel emoţional, al trăirii depline şi satisfăcătoare de valenţe decât lumea reală – de fapt reprezintă originea pură din care lumea reală a devenit degenerând tot mai mult .

Problematizarea unui fapt brut

   Problematizarea unui fapt brut îl poate fie pune în lumină, fie îl poate obnubila complet şi asta mai ales când acesta este vizat intenţional nu în mod constatativ, receptiv, evaluativ, ci într-un mod puternic investit emoţional – apele limpezi ale luării în posesie conceptuală ale factualitatii sunt tulburate şi lucrul în sine nu mai este lăsat să fie, conceptualizarea nu mai restituie nicio fiinţă, încercuieşte şi închide una sub imperiul pasionalităţii – şi ceea ce e şi mai rău – emoţia nu mai reprezintă o deschidere, o preluare şi dăruire a fiinţei celor ce sunt, ci un mod în care fiinţarea este sechestrată, pusă la dispoziţia subiectului şi în felul ăsta lipsită de viaţă propie, alterată şi alienată definitiv .

Timpul şi fiinţarea umană

   Fiinţarea ce e de fiecare data umană are drept constituţie fundamentală temporalitatea – se află pe sine, se dă, se pierde, se găseşte şi mai presus de toate se posedă în timp, mai exact prin intermediul timpului – nu al timpului ce se scurge, ce trece în mod cotidian, ci prin intermediul acelei structuri ce face ca între acum, atunci şi cândva să existe o legătură de fiinţă, o fiinţialitate aparte caracteristică doar timpului ce se temporalizează, ce se oferă ca loc de locuit, ca adăpost al fiinţei umane .

Asigurarea unui fundament

   A asigura un fundament solid pentru ceea ce vrei să construieşti mai departe, a-ţi furniza raţiuni suficiente pentru a acţiona de o anumită manieră … şi totuşi ceea ce e realmente bun şi uimitor e că uneori fără niciun fundament, din nimic aproape – ies lucruri superbe, cu atât mai fantastice cu cât n-au nicio anterioritate pe care să se sprijine; asta nu  înseamnă totuşi dispensarea de trăinicia unui fundament peste tot acolo unde acesta e necesar – de fapt cu un asemenea Urgrund şi "apariţiile" vor fi mai numeroase .

Eliberarea de trecut

   Expresia nemijlocită a unui eveniment filtrată prin prisma deformatoare a trecutului, a idiosincraziilor personale – doar un trecut prelungit, doar o exprimare de sine statică, complet nerodnică – aici şi acum e mereu altfel, a accepta asta înseamnă a te elibera de toate investiţiile făcute de-a lungul vremii, de toate înclinaţiile ce n-au un fundament solid în clipa prezentă .

Protejând un vis

   Protejând un vis ce nu-şi mai poate găsi împlinirea într-un timp ce nu-i aparţine şi nu-i va aparţine în veci nu reprezintă altceva decât hrănirea unor fantome, a unor făpturi pe jumătate virtuale, pe jumătate reale ce încearcă astfel să capete puţină viaţă, să mai dureze cumva dincolo de timpul ce le-a fost acordat; în felul ăsta orice vis viu şi real devine imposibil şi marca eternei neputinţe copleşeşte totul – nici măcar o alternativă nu mai e conceptibilă şi pereţii unei închisori nevăzute se închid în jurul visătorului prins în suprema fundătură existenţială, în cercul vicios din care singura ieşire este trezirea bruscă şi nemiloasă .

Lucrul ce vine în întâmpinare

   Lucrul ce vine în întâmpinare se dedublează în obiectul ce stă pentru a fi perceput, cântărit, sesizat secvenţial în articulaţiile sale (mai mult sau mai puţin bine), reprezentat, comparat, judecat şi acel spaţiu al locuirii în care acesta se furnizează nemijlocit unei intuiţii ce se oferă ea însăşi darului făcut – nicio punere, nicio anticipare, nicio supoziţie prealabilă – şi astfel un fapt brut, un eveniment este cuantificat şi amintit astfel, dar în acelaşi timp el furnizează o aură, un câmp semantic în care esenţa sa se dăruie nemijlocit intuiţiei şi în cele din urmă sufletului în stare să funcţioneze şi într-un registru secund – cel al lui a fi cu şi în cazurile deosebite cel al lui a fi pentru .